Ma numesc Stroe Miruna, locuiesc impreuna cu familia in Slatina, str. Fantanilor, nr.28. Va rog din suflet sa ma ajutati! Suntem patru frati cu varste cuprinse intre 7 si 15 ani, toti suntem la scoala. Tatal nostru a suferit un accident in urma caruia este imobilizat la pat si are dureri foarte mari. A suferit o operatie pe coloana, la Spitalul Clinic de Urgenta Bagdasar- Arseni din Bucuresti. Nu avem nicio posibilitate de intretinere in afara de alocatiile noastre si de pensia de handicap a tatalui, care este de 290 lei. Nu avem bani de medicamente pentru tata. Casa in care locuim este saracacioasa, traim toti 6 (tata, mama, cei patru copii) intr-o singura camera. Consumam multe lemne pentru incalzirea camerei, si in curand vom ramane in frig, pentru ca lemnele se termina si bani sa cumparam altele nu avem. Va rugam din suflet sa ne ajutati! Tata are dureri atat de mari incat isi doreste sa moara. Nu mai putem suporta sa ne vedem parintele in aceasta situatie si sa nu-l putem ajuta!
Este strigatul disperat de ajutor pe care Miruna, eleva in clasa a IX-a la un liceu din Slatina, ni l-a trimis pe adresa redactiei. Drama pe care o traieste impreuna cu familia se simte din randurile pe care le-a scris, dar realitatea intrece cu mult orice imaginatie. Cei patru copii impreuna cu parintii lor isi duc viata intr-o camaruta de cativa metri patrati, in care sunt inghesuite trei paturi. O soba de caramida si o masuta joasa, pe care copiii isi fac temele pe rand, completeaza mobilierul saracacios. Ciorba de cartofi si painea sunt cam singurele alimente de care au parte, pentru ca altceva nu isi mai permit.
Cosmarul pe care il traiesc a inceput in urma cu aproape un an. Ca sa aiba ce pune pe masa copiilor, tatal lor, Gheorghe Stroe, sapa dupa fier vechi. Un mal de pamant s-a prabusit peste el si i-a strivit coloana, umarul si patru coaste. Au urmat operatii si numeroase zile de chin. Chiar daca a scapat cu viata, durerile il fac sa-si doreasca sfarsitul. Urla de durere si isi priveste neputincios picioarele cu muschi atrofiati. Are doar 39 de ani si este disperat.
inainte sa se intample nenorocirea, ne mai descurcam, chiar daca nici eu si nici sotia nu reusisem sa gasim locuri de munca. Aveam ajutorul social, ne mai duceam cu ziua la sapa, cautam fier vechi sa avem ce da de mancare copiilor. Anul trecut, pe 8 martie, eram cu alti baieti de aici din cartier, sapam dupa fier vechi. Eu eram intr-o groapa de vreo doi metri si s-a surpat malul peste mine, m-a ingropat de viu. M-au scos ceilalti, au sapat cu mainile dupa mine… Am fost operat la Bucuresti, medicii ziceau ca nu mai scap cu zile, dar am supravietuit. Mai bine muream, decat sa ajung asa, am ramas cu dureri mari dupa operatie… Nu mai suport durerea, nu mai suport chinul prin care imi fac familia sa treaca. incerc sa ma stapanesc, sa nu traumatizez copiii mai mult decat sunt, dar calmantele nu isi mai fac efectul si noaptea urlu ca un caine de durere… Am fost la spital la noi in oras, dar medicii zic ca nu mai au ce sa imi faca, zic ca astea sunt durerile si e nevoie de recuperare… As indura tot chinul din lume daca as sti ca mai este o speranta sa redevin om intreg, sa pot sa-mi intretin familia… La spital nici nu mai vor sa ma primeasca, din cauza ca strig noaptea de dureri, de parca as face-o intentionat… Mi-as dori sa ma ajute cineva sa ajung undeva, la un medic specialist, sa stiu macar daca mai e vreo sansa pentru mine sau nu. Poate exista vreun tratament, macar sa nu mai am dureri, ca in ziua de azi stiinta a evoluat mult. De zece luni ma chinui asa si nu mai pot, am ajuns la capatul puterilor. Scrieti de necazul nostru, poate isi face cineva mila de mine si de familia mea…, povesteste barbatul, cu vocea inecata de amaraciune.
Calmantele de care are nevoie ca sa-i aline cat de cat chinul costa lunar cam 150 de lei, aproape jumatate din venitul familiei. Luna asta nu stiu cum sa o mai scoata la capat, pentru ca li se termina si lemnele. Asezati unul langa altul pe un pat, cei patru copii, doua fete si doi baieti, isi privesc cu mila parintele. S-au maturizat inainte de vreme, si isi sterg pe furis lacrimile. in ciuda greutatilor si a conditiilor cumplite in care traiesc, nu s-au lasat de scoala si vor sa invete, iar Marinela, una dintre fetite, ne arata mandra ca are FB pe linie. Hainute nu prea au, incaltamintea li s-a rupt, mancarea e de azi pe maine si de dulciuri au parte din an in Paste, dar daca-i intrebi ce isi doresc, spun un singur lucru: sa-l ajute cineva pe tati sa se faca bine!.
