O metafora existentiala interogativa

Alteori discursul liric este pur constatativ de la inceput pana la sfarsit, usor ironic, mimand si de asta-data anodinul, sub care se piteste insa ideea ce reclama decodificarea: am mainile libere.e minunat sa ai mainile libere./ sa le misti pe langa trup sau sa sa le tii/ in buzunar/ ca si cum nu ti-ar pasa de nimic./…am si picioarele libere. Am pedalat noaptea trecuta/ cu steagul tarii mele in spate pana la ecuator. (discurs asupra libertatii I)

Exista in lirica lui Virgil Dumitrescu versuri cu o forta de expresie ce le poate imprima statutul de poeme de sine statatoare: am scris un poem pe care nu il citeste/ decat viscolul (ma rog pentru tine I), un graunte din lumina/ invierii/ strecurat in ureche/ mi-a aprins tampla (ma rog pentru tine II), mi s-au tocit degetele dupa atatea declaratii/ de dragoste. (paznicul vitelor), la mine in trup se circula/ doar ca sa ma aflu in treaba cu viata/ atat cat este.

Virgil Dumitrescu nu incorseteaza cuvantul in rigide tipare anacronice, dar nici nu-l lasa slobod dincolo de perimetrul unui modernism echilibrat, autentic si expresiv, mestesugind sisific cuvantul pana la convertirea lui in emotie artistica. Pentru el actul poetic e truda, indoiala, nesfarsita interogatie: tine-ma de brat ca pe un orb/ fa-ma sa pricep cand traversam strada/ cum arata culoarea verde/ si ce e aceea o girafa culcata cu gatul spre/ semafor/ ca spre o izbavire.
in poem trasnit este conturat, in aceeasi abordare aparent indiferenta la substanta lirica, profilul poetic general: poetii nu pot trai decat cu capul in nori. Definitia nu este insa completa decat prin antonimie: cu capul in pamant niciodata, ceea ce te duce, vrand-nevrand cu gandul la politica strutului, contrara artei poetice cu tendinta. si pentru ca poetii schimba lumea doar in ceea ce/ nu va fi decat in carti, ei poarta o imensa vina. Tenta ironica se mentine – traind cu capul in nori, poetii atrag fulgerele – dar se converteste in meditativ odata cu versurile: astfel ca li se lumineaza de ziua/ chiar si la ore nocturne./ de-acolo se vede ca-n palma/ scoarta terestra. si scoarta aparte pe care/ ganduri si vise/ alearga asemenea raurilor. Asadar lirismul lui Virgil Dumitrescu este, in fond, o metafora existentiala interogativa.

Poetul este intr-o permanenta disputa existentiala cu sine si cu lumea din jur: se cearta dintr-o pornire necontrolata cu ochiul neadormit al unei salcii, zambetul i se izbeste de perete ca o pasare oarba, un porumbel ii ciuguleste din palma, daca nu cumva chiar duhul sfant, strigatul sau de neputinta sau de durere misca stelele, desface lacatul padurii virgine, ii e greu sa inchege o lacrima nici de bucurie, nici de tristete, nici de durere si presimte cu fiece bataie a inimii ca este pe cale sa comita o faradelege.
Revin si teme mai vechi, precum satul, tratat frust, fara menajamente romantice: astazi satul meu vinde pepsi cola/ se imbraca in blugi/ si vorbeste la celular, iubirea, privita retrospectiv: prin apele iubirii/ am tot inotat intre un mal si altul incat ma obisnuisem cu aceasta cursa/ piston., sau scurgerea ireversibila a timpului: zoream timpul. Puneam umarul/ si-l urneam de unde chipurile se impiedica.
Timpul, perseverenta, interogatiile launtrice si lecturile neintrerupte i-au dat lui Virgil Dumitrescu puterea sa intruchipeze din cuvant o lume poetica mai mult decat convingatoare si deosebit de incitanta.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

<