Patru maini si o aripa sau culcusul incomod din Cuvant al Poetului

Nu intamplator, poetul rosteste de-a dreptul christic: unde sunt eu sunteti si voi/ nu conteaza decorul sau culorile calde/ sau reci. Sinele este subsumat secventelor temporale ale trairii proprii, oprite faustic din mers spre a fi devoalate cu mefienta, totusi: multe din noptile mele au batut pasul/ pe loc / minus cu plus dand in final covrigul/ din coada cainelui, pentru ca, apoi, in alt loc, introspectia sa capete alura blagiana: fiecare an cu incercarea sa/ atat de trebuitoare/ daruita de dumnezeu/ intru biruinta dar si rana ascunsa dinspre/ misterul/ de nepatruns.
Desi capacitatea de a gasi raspunsuri interogatiilor lirice, starnite de el insusi, ii sta la indemana, poetul ocoleste morometian-sorescian, as zice, orice verdict ce ar putea fi luat in serios, disimuland subtil finalul, atat prin tehnica literara bine strunita cat si prin proprietatea polisemantica a denotativului: am auzit coaja oului cum plesneste in o mie/ de locuri./ dar se facuse tarziu si nu stiu ce a mai iesit. Implacabilul judet al sufletului cu trupul, transpus superb in versuri ce doar constata o realitate perpetua – nu o si filosofeaza – da un inevitabil branci receptorului spre launtrurile creatiei: cinam cu aceleasi degete/ eu picurand vinul/ tu nescapand miezul/ cuvintelor.
Dintr-o solida convingere estetica, Virgil Dumitrescu eludeaza capcanele unor sonoritati postmoderniste pagubitoare, se sustrage voit exclusivului dicteu bretonian al gandirii, asa ca sinapsele transmiterii fluxului liric functioneaza persuasiv, fara scurtcircuitari notionale socante. Cuvantul din retorta creativitatii nu este alchimizat, ci doar radiografiat cu mijloace de expresie artistica, grijuliu sterilizate estetic, si apoi transplantat in spatiul poetic, fara ca organismul liric primitor sa manifeste tendinte de respingere. De aici si perceptia sublimei simplitati a comunicarii, aidoma celei induse de coloanele dorice, pe cat de genuine, pe atat de andurante: au zis ca tatalui nostru ii tremura mainile/ si ca trebuie bandajate cu var/ catorva sfinti le curg incaltarile peste/ lumanarea aprinsa…
Tocmai de aceea, banala observare a grobianismului citadin dobandeste reverberatii lirice fulgurante, circumscrise ineluctabil in galaxia metaforei consistente: omul cu sort tricolor din care ii cresc/ unghiile/ incaleca pubela in asteptarea/ semnalului de atac.
in biete fire de iarba, conotativul formei verbale pasc detoneaza contextual o conexiune sideranta intre prezumtivul fatalism mioritic al resemnarii si inconturnabila noastra nepasare la tavalugul social de sub a carui (o)presiune nu putem iesi: pana sa ne pasca miorita…pe noi ne pasc una dupa alta/ crizele…intra ii spunem/ asa am fost invatati/ simte-te ca acasa. Ideea tasneste intempestiv din cuvantul supus unei acribioase selectii emotionale, executate in doua campuri semantice aparent antinomice: latratul metafizic al cainelui de la stana, tanguitul fluierului de soc, nunta cosmica si crizele concrete, acceptate prin ancestrala predestinare.
Virgil Dumitrescu afiseaza si o detasare candida fata de cuvant, inducand cu felonie, mai ales la o lectura mai putin empatica, disuasiunea. Astfel plansul pe dinauntru dauneaza grav/ formelor de relief, iar la (atentie! n.n.) senecdu-te e riscanta calea intoarsa, primarul intr-o ureche/ a inceput sa cheleasca, scriu pentru uzul intern sau am strans atatea in desagii mei de piele/ tabacita/ incat nu mai prididesc renuntand. Din astfel de structuri lirice, altminteri grave ca registru tematic, transpare si componenta ludica a comunicarii poetice, particularizand mesajul prin tenta ironica.
intr-o vreme de deviatie a simturilor, constiinta poetului este bantuita de un civism specific liricii nu doar romanesti, el marturisindu-si dilematic, si tocmai de aceea, plauzibil, crezul, asezat sub pecetea destinului propriu, in versuri cu o forta de expresie demna de poezia celesta: judeca/ si condamna-te singur la munca de sus/ mi-au poruncit ursitoarele./ am ramas sa ascult de chemarea/ curtii supreme/ aceea trezita de pledoaria cocosilor.
Cred ca una dintre virtutile creative definitorii ale lui Virgil Dumitrescu este transcederea dezinvolta a realului, semn al harului dospit indelung in laboratoarele simtirii proprii, cultivat temeinic si procesat in matrite metaforice inedite prin subtilitatea comprehensiva a sugestiei: trebuie sa invat cum se viseaza in afara/ celei mai adanci dintre nopti/ si inauntrul celei mai firesti dintre/ zile.
Desi recurent in lirica sa, cultul stramosilor nu este aruncat encomiastic in derizoriu, ci supus unei obiective filtrari sentimentale, inseparabile de impactul emotional verosimil cu cititorul, drept care fac mana streasina si ma uit de ai mei./ nu vad pe nimeni/…stai sa iau o piatra in gura./ si pune tampla sa auda/ ce mai zic cei de jos. Recuperarea tardiva a tatalui ramas/ pe campul de lupta/ unde aude si astazi ordinul de lupta care nu l-a dus/ nicaieri disemineaza fiorii indelebili ai estropierii istoriei.
Cele patru maini din titlu – ar mai fi de spus – genereaza forta motrice a creatiei, dar aripa o nemureste, ca sa nu decada in tern.
Virgil Dumitrescu este poet, pentru ca, inainte de orice altceva, a fost palmas al Cuvantului, inteles nu neaparat ca Logos, ci ca Semn al emiterii Ideii. Cunoscandu-l bine, marturisesc ca nu a dat buzna in Poezie cu avantul donquijotesc al violatorilor de mori de vant, luate drept citadele ale Euterpei. si-a facut culcus incomod in Cuvant, a trudit sapand galerii, uneori surpate nedrept peste el, s-a ridicat, si-a recladit conditia sisifica, a dibuit calea spre Lumina si cand a iesit i s-a spus ca este Poet.
De bunavoie, nu a recunoscut niciodata.