Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena, sunt sărbătoriți de Biserică în ziua de 21 mai.
”Prin acești Sfinți împărați a adus Dumnezeu libertatea religioasă în lume, a slăbit păgânismul și idolatria și a întărit Biserica și credința creștină pe pământ”. (Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria – ”Predici la praznice împărătești și la sfinții de peste an”)
Sfântul Împărat Constantin cel Mare (306-337) s-a născut în cetatea Naissus (astăzi, Niș, în Serbia), din provincia romană Moesia Superior. Tatăl său, Constanțiu Chlor, care la acea vreme era general, a ajuns mai târziu la conducerea imperiului. După moartea împăratului Constanțiu, în anul 306, armata l-a proclamat împărat pe fiul său, Constantin.
Pentru meritele sale și mai ales pentru marile servicii aduse creștinismului, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinților și numindu-l Cel întocmai cu Apostolii.
Din 324, Constantin a rămas singurul împărat al întregului Imperiu roman, până la moartea sa în 337. Creștinismul s-a bucurat de pace în tot Imperiul. Din religie nepermisă și persecutată, creștinismul devine, după 313, de drept și de fapt, ”religio licita”, religie permisă, ba chiar religie favorizată. Numai Iulian Apostatul (361-363) a încercat să restaureze pentru scurt timp păgânismul, în situația lui de religie favorizată a Imperiului roman, persecutând Biserica, dar încercarea sa a eșuat complet.
Convertirea lui Constantin cel Mare a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii creștine. (sursa: ”Istoria Bisericească Universală” vol. I, 1987)
Pentru a înțelege convertirea lui Constantin cel Mare la creștinism, ea, nu trebuie socotită ca fiind totală de la început.
”Este, firește, greu de cunoscut în intimitatea ei, evoluția lui religioasă, dar este știut că o dată declarat pentru libertatea creștinismului, Constantin a progresat continuu, începând cu lupta cu Maxențiu de la Pons Milvius din 28 octombrie 312 până la botezul lui în mai 337”. (”Istoria Bisericească Universală” vol. I, 1987)
În tot acest timp, Împăratul Constantin s-a apropiat tot mai mult de creștinism și s-a lăsat tot mai mult pătruns și influențat de el.
Că împăratul a fost influențat de educația și exemplul tatălui său Constanțiu, care s-a arătat tolerant cu creștinii, sau al mamei sale, Sfânta Elena, care a devenit o credincioasă devotată a lui Hristos, că l-a impresionat sfârșitul lui Galeriu și al altor persecutori ai creștinilor, că era convins de nereușita persecuțiilor și de decadența progresivă a păgânismului se poate înțelege.
Aceste fapte reale nu infirmă însă sinceritatea convingerii sale. Schimbarea hotărâtoare a lui Constantin s-a produs în momentul psihologic din 312, în ajunul luptei cu Maxențiu, când el atribuie victoria obținută ajutorului lui Dumnezeu.
Politica religioasă a Sfântul Împărat Constantin cel Mare
Politica sa religioasă este caracterizată mai ales de câteva fapte: actul de libertate religioasă de la Milan din 313; înfrângerea împăratului Liciniu, care inițial tolerase creștinismul, devenind mai apoi persecutor al creștinilor; alegerea unei noi reședințe imperiale; convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325.
Prin edictul de la Milan, Constantin cel Mare asigura pentru viitor nu numai libertatea, ci și victoria creștinismului în Imperiu. Din tolerant față de toate religiile, Constantin devine protector al creștinismului.
El ia una după alta măsuri favorabile Bisericii.
Încă de la început, în 313, împăratul scutește pe clericii creștini de obligația grea și costisitoare a funcțiunilor municipale, favoare de care se bucurau preoții păgâni, șefii iudeilor, medicii și profesorii. El acordă subvenții importante pentru întreținerea clerului, spre a se putea ocupa numai cu slujirea bisericească.
Constantin cel Mare a început să înlăture din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștinismului: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roșu). S-a îmbunătățit tratamentul în închisori, s-a ușurat situația sclavilor, recunoscându-se și episcopilor și preoților dreptul de a-i proclama liberi, în biserică, în fața credincioșilor.
S-au luat măsuri de protecție și de ajutor pentru săraci, orfani, văduve și bolnavi. S-au adus restricții luptelor de gladiatori și s-au trimis condamnații la mine, în loc de asemenea lupte.
A fost modificată în spirit creștin legislația referitoare la căsătorie, la celibatari, la părinții fără copii, s-a îngreunat divorțul, s-au pedepsit adulterul și siluirea, s-a interzis aruncarea copiilor și s-a îngrădit vinderea lor prin ajutoare date părinților săraci.
Sfântul Împărat Conslantin cel Mare a generalizat Duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, ca zi de repaus în Imperiu, în 321. În această zi, soldații asistau la slujbe.
Împăratul Constantin cel Mare a început, încă de la 317, să bată și monede cu monogramul creștin. După victoria finală asupra lui Liciniu în 323, emblemele păgâne încep să dispară, măsurile favorabile creștinismului se înmulțesc.
În funcțiunile înalte, el numea de preferință creștini. Funcționarilor păgâni li s-a interzis aducerea de sacrificii. Cât privește cultul păgân, Constantin l-a tolerat, restrângându-l însă treptat prin anumite măsuri. Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrând mai mult semnificația lui politică: cinstirea autorității împăratului ca exponent al puterii Imperiului roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui și fără sacrificii. Cultele unite cu imoralitatea și cu înșelătoria au fost interzise.
Împăratul și membrii familiei sale, mama sa Elena, soția sa Fausta, sora sa Anastasia, fiica sa Constantina, dădeau episcopilor îndemnuri și mijloace materiale ca să repare bisericile sau să ridice altele mai mari. La Ierusalim și în alte locuri din Palestina, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, la Roma și în alte orașe, s-au ridicat biserici mărețe.
Voința lui Constantin cel Mare de a susține creștinismul s-a văzut și în alegerea unei noi capitale, în caracterul religios ce s-a dat acestui fapt și în zidirea de biserici și monumente creștin în oraș.
Bizanțul, pe Bosfor, care a primit numele Constantinopol – orașul lui Constantin, a fost inaugurat la 11 mai 330.
Roma nu mai era capitala unică a Imperiului roman, încă din timpul lui Dioclețian (284-305), care o mutase la Nicomidia.
Constantin s-a hotărât însă să părăsească definitiv Roma păgână și să ridice un alt oraș de reședință, capitala unui Imperiu creștin, care trebuia să arate aceasta, prin bisericile, monumentele, atmosfera sa.
Desigur, hotărârea împăratului a avut mai multe motive decât cel religios, notează lucrarea citată anterior, interesele strategice și economice au avut rolul lor, dar dorința lui de a face din Bizanț, un oraș creștin, este dovedită prin numeroasele construcții cu caracter religios.
Mutarea capitalei a avut consecințe importante în istoria Imperiului și a Bisericii. În Constantinopol, Roma cea nouă, se ridica un oraș cu mare viitor politic și bisericesc care punea în umbră Roma cea veche.
Cu ajutorul Sfântului Împărat Constantin cel Mare, Biserica creștină a intrat într-un «secol de aur»
Este în general admis că împăratul Constantin cel Mare a fost un om cu o mare putere de voință, un înțelept bine intenționat, și că el a făcut creștinismului cel mai mare serviciu dintre toți împărații romani. Fără sprijinul său, Biserica ar fi avut mult mai mult de suferit.
El a pus însă asprime în unele din actele sale de suveran, a pedepsit sângeros, pentru motive de infidelitate politică și pentru acte de trădare de stat, s-a lăsat influențat de unii curtezani și de arieni, a ezitat în unele chestiuni bisericești, și-a amânat Botezul până aproape de moarte.
Împăratul Constantin cel Mare domnea într-o situație grea, în care, fără energie și fără măsuri de apărare, tronul lui și unitatea statului erau amenințate. Greșelile politicii lui bisericești se datorează mai mult ierarhilor care l-au influențat și l-au sfătuit, cum a fost Eusebiu al Nicomidiei. În ceea ce privește Botezul, în vremea sa, era amânat de mulți catehumeni cu anii.
După moartea sa la tron au urmat cei trei fii ai săi, Constantin II (337-340), Constanțiu (337-361), Constans (337-350). (surse: ”Istoria Bisericească Universală” vol. I (1-1054), Preot prof. dr. Ioan Rămureanu, Preot prof. dr. Milan Șesan, Preot prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987; ”Predici la praznice împărătești și la sfinții de peste an”, Arhimandrit Cleopa Ilie, Ed. Episcopiei Romanului, 1996)
