L’arcobaleno: curcubeul care reface vieti

Annalisa Gasparini nu mai este insa demult o straina pentru cei carora li s-a dedicat cu tot sufletul: tinerii care ies din centrele de plasament unde n-au invatat mai nimic; nici sa comunice in societate, nici sa se descurce singuri in lume. Ba, mai mult, cei care parasesc sistemul institutionalizat intra in societate cu grave tulburari de comportament. Fara loc de munca si fara un acoperis deasupra capului, multi dintre ei aleg, de voie, de nevoie, libertatea totala – viata fara capatai: o locuinta in vreun imobil parasit sau in vreo gura de canal subteran, un colt de strada pentru cersit, o sansa in randurile infractorilor gainari etc.
Probabil ca toate astea le-a intuit si Annalisa. Cunostea sistemul si intelegea ca soarta tinerilor care parasesc institutiile de protectie este lasata la voia intamplarii. O fundatie italiana i-a propus sa se ocupe de soarta lor si n-a stat pe ganduri daca sa accepte sau nu. Au trecut ani si ea inca se afla la Slatina.

Annalisa

Annalisa Gasparini este din Ancona (Italia), are 34 de ani, harul blandetii si multa iubire fata de aproape. Prima oara a venit in Romania in 2001 si de atunci s-a tot intors in cadrul unor grupuri de voluntari care organizau diferite activitati recreative pentru copiii de la centrele de plasament Zorile si Speranta din Slatina. Dupa mai multe actiuni de acest gen, ei i s-a propus de catre o fundatie din provincia natala sa lucreze in Romania pentru tinerii care parasesc institutiile ce ii gazduiesc si intretin pana la implinirea varstei de 18 ani. Asa s-a nascut L’arcobaleno (Curcubeul – trad. din italiana) la Slatina, fundatie acreditata de Directia Generala pentru Asistenta Sociala si Protectia Copilului Olt pentru doua tipuri de servicii sociale private: gazduire pe perioada determinata a persoanelor defavorizate si sprijinirea acestora pentru o viata independenta. in 2006 am infiintat asociatia si in 2007 am fost acreditati pentru aceste servicii sociale private, ne vorbeste Annalisa in limba romana, pe care a deprins-o binisor. De atunci organizatia a ajutat zeci de tineri si tinere.

Culise

L’arcobaleno o are, asadar, pe Annalisa, care si-a luat doua ajutoare de nadejde: Laura Marinescu, o profesoara de limba si literatura romana care are si studii de socio-psiho-pedagogie si Aurelia sotae, psiholog. si mai are trei apartamente inchiriate pentru cei de care se ocupa. Acum asociatia are in gazduire 11 persoane. La o prima vedere, nimic greu: gazduire si sprijin pentru ca defavorizatii sa aiba o viata a lor. Ei bine, nu este deloc usor. Unele dintre fete au probleme de comportament si trebuie sa ne ocupam de asta. incercam sa cream un echilibru, amestecand persoanele cu astfel de probleme cu cele care nu dau batai de cap. Cateodata merge, alteori – nu. Trebuie sa gasim solutii pentru ca asistatii nostri sa se dezbare de anumite obiceiuri, sa invete sa comunice, sa-i respecte pe cei din jur si sa-si castige singuri existenta, si toate astea cer timp, multa rabdare si o implicare totala. Noi cu cei pe care ii preluam incheiem un contract de servicii sociale. in prima faza, contractul cuprindea o durata de sase luni, dar am inteles repede ca tinerii nostri au nevoie de mult mai mult pentru a se integra in societate. Am marit perioada la un an si tot n-a fost de ajuns. Acum perioada se intinde pe doi ani, ne lamureste Annalisa. Asociatia le cauta locuri de munca, incercand sa gaseasca angajatori intelegatori pentru astfel de persoane si ii intretine in scoala pe cei care doresc sa-si continue studiile. Avem doi tineri care au urmat finante-banci si acum sunt la masterat in Bucuresti, mai avem unul la Timisoara, tot la masterat in specialitatea contabilitate, avem o fata care urmeaza o postliceala de asistente medicale la Pitesti si mai avem elevi la Colegiul Agricol Carol I din Slatina, spune Annalisa. Ce mai face asociatia? Reface si mentine, pe cat posibil, relatiile dintre cei de care se ocupa si familiile lor, daca au familii. si ce mai face? ii implica pe copiii aflati in grija statului in proiecte culturale in diverse domenii, cum ar fi teatrul. De unde bani pentru toate acestea si pentru multe altele? Pai noi avem o fundatie-mama in Italia, care organizeaza colecte de fonduri prin organizarea unor evenimente, a unor tombole, a unor seminarii si asa mai departe. Apoi, nu spunem nu unor sponsorizari. De asemenea, dupa o lupta de doi ani statul roman ne acorda o mica subventie cu care platim anumite facturi, ceva din chirie si altele asemenea, ne raspunde Annalisa.
si Asociatia L’arcobaleno are deja reusite: tineri care, dupa ce au invatat aici ce este lumea si cum sa isi ia viata in propriile maini, si-au intemeiat familii si sunt aidoma tuturor celorlalti.

Piedici

O activitate umanitara ar merge ca unsa in oricare tara civilizata, dar nu si in Romania, unde orice initiativa buna se loveste de piedici acolo unde nici nu gandesti. De exemplu, un mic agent economic slatinean s-a gandit ca n-ar fi rau sa-i exploateze pe tinerii pe care L’arcobaleno incearca sa-i integreze social. Am gasit de lucru pentru doua fete ale noastre la un mic atelier de croitorie. Angajatorul le platea salariile si din subventia statului. Cat credeti ca le dadea fetelor? Un milion de lei vechi. Asta este exploatare. Le-am luat pe fete de acolo, povesteste Annalisa. Am definit, prin pilda de mai sus, lacomia. Sa definim si indiferenta. Asociatia L’arcobaleno incearca sa ofere oportunitati pentru tinerii inca aflati in centre de plasament. Asa a aparut, in urma cu doi ani, la centrul Floare de colt din Bals un atelier de croitorie pentru ca cei aflati in grija statului sa poata invata meserie. Chiar daca au o specializare profesionala atunci cand parasesc centrele de plasament, tinerii nu cunosc meserie, iar sansa de a-si gasi apoi un loc de munca este foarte mica. Asa ca noi ne-am gandit sa actionam si in sensul acesta, numai ca, de pilda, initiativei noastre de la Floare de colt i-ar trebui un oarecare sprijin din partea personalului de la centru. Daca s-a incropit un asemenea atelier, trebuie sa te ocupi sa functioneze, nu?, ne intreaba Annalisa. si noi spunem: da. si conducerea centrului a spus da si totul a functionat bine vreo cateva luni. Acum atelierul pare o investitie de care nu se mai ocupa nimeni. Romanul, tot roman.

Reuniune cu gogosi

Pentru documentare ne-am deplasat la o adresa la care ne asteptam sa gasim sediul asociatiei: un birou, niscaiva bibliorafturi, niste imagini pe pereti care sa reflecte activitatea organizatiei. As! La capatul unei scari interioare de bloc, printr-un intuneric care ne face sa folosim laterna telefonului mobil, ajungem in dreptul unei usi dincolo de care se aude larma de glasuri. si intram, intr-adevar, intr-un apartament bine populat: unul dintre apartamentele inchiriate de asociatie unde se adunasera fetele si personalul asociatiei la o partida de…gogosi. Facem gogosi, facem si din astea. Hai, intrati, ne imbie profesoara Laura Marinescu. Dupa ce ni se vorbeste despre tot ceea ce am aratat mai sus, vrem sa cunoastem mai indeaproape si fetele. Unele provin de la centre de plasament, altele de la centre de asistenta pentru adulti, acolo unde ajung tot din institutiile de protectie a copilului. Vor ele sa li se foloseasca numele intr-un reportaj ce va fi publicat intr-un ziar, isi dau consimtamantul pentru asta? Nu, raspund multe dintre ele. Vor ele sa apara in ziar intr-o fotografie de grup, impreuna cu Anna (asa ii spun Annalisei), cu doamna Laura si cu Aurelia? Nu, raspund cele mai multe. Refuzul este, poate, un reflex al inhibitiei, al interiorizarii indus de o viata aspra si pe care personalul asociatiei se lupta sa li-l reprime pentru a le deschide personalitatea intr-atat cat este nevoie pentru o comunicare normala cu cei din jur, cu societatea. Unele dintre fete s-au strans ciopor langa Laura, altele o incadreaza pe Annalisa. Ele, Laura, Annalisa si, chiar daca proaspata in asociatie, Aurelia sunt punctele lor de sprijin deocamdata, singurele care le arata dragoste si singurele in care au incredere. si ne dam seama de cata munca si de cata daruire de sine este nevoie sa aduci normalitatea si siguranta intr-un suflet strans in el insusi, asa cum il au cei care cresc fara familie, in institutii ale statului. De cate ori isi revede Annalisa familia? O data sau de doua ori pe an. Cat timp liber au cele doua ajutoare ale Annalisei? Eu am o jumatate de norma in cadrul asociatiei, dar sunt solicitata cu mult mai mult. Suntem chemate de acasa pentru orice lucru marunt care li se intampla fetelor. Este o munca pe care n-o poti face daca nu pui si suflet, o munca in care, vrei, nu vrei, te implici emotional, ne dezvaluie Laura. si toate astea pentru ca cei singuri sa invete ce inseamna familia din care sa poata iesi, cand vor avea o anume siguranta, o anume independenta, in familia mai larga a lumii.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

<